Iepurele de piornal

Iepurele de piornal (Lepus castroviejoi) este o specie puțin studiată și un endemism al Munților Cantabrici din nordul Spaniei, unde trăiește între 1.000 și 1.900 m. Fernando Palacios l-a descris în 1977 și i-a dedicat descoperirea lui Javier Castroviejo, care îl semnalase în 1970 ca Lepus capensis. Numele vine de la „piornal”, cuvântul spaniol pentru tufărișurile de Cytisus și Genista în care trăiește. Deosebirea lui de iepurele iberic și de iepurele de câmp face parte din examenul de vânător din Castilia și León, iar locurile unde se poate vâna merită cunoscute: situația din Castilia și León sau din Cantabria nu este aceeași ca în Asturias sau în Galicia.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Pe scurt:

• Identificare: bandă facială alb-cenușie, picioare brune fără alb, contrast net între spate și abdomen și circa 3 kg.
• Unde trăiește: numai în Munții Cantabrici, de la Ancares la Peña Labra, între 1.000 și 1.900 m.
• Conservare: IUCN îl evaluează ca vulnerabil, cu o populație fragmentată și în scădere, deși nu se află în Catalogul spaniol al speciilor amenințate.
• Vânătoare: se vânează în Castilia și León și în Cantabria, inclusiv în rezervația Saja, cu reguli proprii, și nu se vânează în Asturias și nici în Galicia.

Identificare

Atlasul și Cartea Roșie a Mamiferelor Terestre din Spania (2007), fișa lui Fernando Ballesteros, îi atribuie o talie intermediară între cea a iepurelui iberic și cea a iepurelui de câmp: 49,0-51,2 cm lungimea capului și a corpului, coada de 7,8-9,6 cm, laba posterioară de 13,5-14,4 cm, urechile de 9,1-9,5 cm și o greutate de 2,60-3,45 kg. Blana este brun-gălbuie. Zona albă a abdomenului este mai întinsă decât la iepurele de câmp și uneori ajunge la picioarele anterioare, dar nu atât cât la iepurele iberic, iar contrastul dintre spate și abdomen este net, nu difuz ca la iepurele de câmp. Pe față are o fâșie deschisă la culoare „între ochi și partea inferioară a obrajilor”.

Enciclopedia Virtual de los Vertebrados Españoles, Carro (2018), concordă în privința blănii și a contrastului, dar descrie fâșia facială alb-cenușie „de la gât până la baza urechilor” și precizează că nici picioarele anterioare, nici cele posterioare nu au dungi albe. Datele sale de identificare dau o masă corporală medie de 2.905 g la nouă exemplare (Palacios, 1989) și de 2.499 g la 23 de iepuri adulți vânați în Asturias între 1987 și 1989; cel mai greu exemplar din seria cu care Palacios a descris specia în 1977 a fost o femelă de 3.230 g din trecătoarea San Isidro (León). Femelele par puțin mai grele decât masculii, deși eșantionul este mic. Excrementele sunt rotunjite și turtite, ca la ceilalți iepuri.

Manualul examenului de vânător din Castilia și León, versiunea 2024 (PDF, pagina 53, numerotată 47), secțiunea 2.3.3, îi dă 3 kg și o bandă facială alb-cenușie care merge „de la ochi la gât”. Ca la iepurele iberic, albul abdomenului se separă clar de brunul corpului, dar picioarele sunt complet brune, fără pata albă din față a iepurelui iberic. Cele trei surse sunt de acord că banda există și este deschisă la culoare, dar nu și în privința traseului ei: între ochi și obraji (Atlas), de la gât până la baza urechilor (Enciclopedia Virtual) sau de la ochi la gât (manual).

Iepurele de piornal, iepurele iberic și iepurele de câmp: cum se deosebesc

Cele trei specii de iepuri din Spania sunt specii distincte și toate trei trăiesc în Castilia și León. Tabelul reunește trăsăturile din manual, din Atlas și din Enciclopedia Virtual; iepurele iberic și iepurele de câmp au fișa lor, iar iepurele de vizuină, mai mic și cu urechi mai scurte, apare și el în planșă.

Potrivit Enciclopediei Virtuale, populațiile periferice din sud-vestul Asturiei, din sudul provinciei León și din Ancares sunt în contact cu iepurele iberic, iar cele din Cantabria și Palencia, cu iepurele de câmp. Acolo unde coincide cu iepurele iberic, pata albă de pe picioare îl trădează pe acesta; acolo unde coincide cu iepurele de câmp, care nu are nici el alb pe picioare, banda facială și contrastul net dintre spate și abdomen indică iepurele de piornal. Întrebarea 18 a examenului (pagina 70 a manualului) întreabă câte specii de iepuri trăiesc în Castilia și León, iar răspunsul corect este trei: iberic, de piornal și de câmp.

Răspândire și habitat

Harta reprezintă cele 69 de pătrate UTM de 10 × 10 km cu prezență confirmată în baza oficială IEET, provenite din Atlasul din 2007: din Sierra de los Ancares, în Lugo și León, prin sudul Asturiei, până în împrejurimile Peña Labra, între Palencia și Cantabria. Fiecare pătrat indică o înregistrare a prezenței, nu ocuparea întregii sale suprafețe. Burgos apare doar ca reper geografic.

Este un endemism iberic. Potrivit Atlasului, ocupă în Munții Cantabrici o fâșie de 230 km lungime și de 25 până la 40 km lățime, de la Sierra de los Ancares, între Lugo și León, până la Sierra de Peña Labra, între Cantabria și Palencia: tot sudul Asturiei, sud-vestul Cantabriei, extremul nord al provinciei Palencia, nordul provinciei León și o fâșie îngustă din estul provinciei Lugo, în total circa 5.000 km². Nu este răspândit la fel pe cei doi versanți, cu văi adânci în nord și platouri largi în sud. Manualul din Castilia și León îl plasează în nordul provinciilor Palencia și León și îl consideră relativ abundent, în ciuda arealului redus.

Trăiește între 1.000 și 1.900 m, în zone înalte unde pajiștile alternează cu tufărișuri de Cytisus scoparius, C. multiflorus și Genista polygaliphylla, de ericacee (Daboecia cantabrica, Erica aragonensis, E. arborea), de Genista occidentalis și de Ulex cantabricum și cu păduri de fag, gorun și mesteacăn. Enciclopedia Virtual adaugă că formează metapopulații în locurile favorabile, că preferă tufărișurile de Cytisus și de ericacee de altitudine, pe pante abrupte și cu acces uman redus, și că în trecătoarea Mesa (Asturias) caută pentru hrană luminișurile dintre desișurile de Cytisus.

Mărimea populației lui nu este cunoscută. Potrivit Atlasului, la Somiedo (Asturias) s-au estimat în 1998 23,32 iepuri la 100 ha în zonele cu densitate mare și 8,83 la 100 ha în cele cu densitate mică. Enciclopedia Virtual adaugă 27,8 iepuri la 100 ha în zona El Peral, în trecătoarea Somiedo, și 6,89 la 100 ha în sudul Parcului Național Picos de Europa (Ballesteros și Palacios, 2009).

Hrănire

Potrivit Atlasului, hrana lui principală o constituie gramineele și alte plante ierboase de pe pajiștile montane. Merge cu aviditate în zonele de tufăriș arse recent ca să mănânce lăstarii fragezi de ierburi și arbuști, iar în secetele puternice, când pajiștile se usucă, rămâne în interiorul desișurilor de Cytisus și Genista și mănâncă vegetația ierboasă care crește la adăpostul acestor arbuști. Enciclopedia Virtual atrage atenția că nu există referințe științifice despre hrana lui și că își împarte zonele de hrănire cu animalele domestice și cu potârnichea cenușie.

Reproducere

Manualul din Castilia și León explică faptul că, spre deosebire de iepurele iberic și de cel de câmp, la care perioada de reproducere este lungă, iepurele de piornal se reproduce sezonier, din aprilie până în septembrie, iar reproducerea depinde mult de condițiile de la munte. Are unul până la trei pui la o fătare, ca iepurele de câmp, față de unul sau doi la iepurele iberic.

Atlasul și Enciclopedia Virtual sunt de acord că reproducerea lui nu a fost studiată. Atlasul presupune că va fi asemănătoare cu a altor iepuri, cu o perioadă de reproducere mai scurtă decât la iepurele de câmp, și arată că lipsesc datele despre fecunditate și supraviețuire. Enciclopedia Virtual consemnează observații izolate de comportament de rut în aprilie și mai și un raport între sexe ușor deplasat în favoarea masculilor (0,86 femele la un mascul la 26 de iepuri vânați în Asturias și 0,84 în Cantabria), care se poate datora modalităților de vânătoare.

Comportament

Își petrece ziua culcat printre arbuști și este activ mai ales noaptea. Potrivit Atlasului, la Somiedo iese noaptea să se hrănească pe pajiști, în grupuri răsfirate, și rămâne de obicei la mai puțin de 50 m de cel mai apropiat adăpost, de obicei un desiș de Cytisus, dar și tufărișuri de Erica sau Ulex ori păduri de fag. Enciclopedia Virtual arată că desișul de Cytisus este locul lui preferat de culcuș și dă o distanță medie până la adăpost de 29,8 m în acest desiș și de 31,5 m în tufărișurile de Erica și Ulex.

Potrivit Enciclopediei Virtuale, singurele date despre deplasări provin de la doi iepuri marcați cu emițătoare radio în 2007 la Valdeón (León). Își începeau activitatea cu o oră înainte de apusul soarelui, lângă culcuș, iar noaptea se deplasau spre locurile de hrănire. Unul dintre ei a parcurs în medie 919 m pe noapte în cele patru nopți în care a fost urmărit, iar în patru luni au folosit suprafețe de 60,3 și 53,2 ha. Nu există date publicate despre organizarea lui socială sau despre prădarea lui; după talia lui, Enciclopedia Virtual citează ca posibili prădători vulpea, lupul, acvila de munte și uliul porumbar.

Stare de conservare

IUCN îl evaluează ca vulnerabil (VU B1ab(iii,v)+2ab(iii,v)) într-o evaluare din 25 martie 2023 publicată în 2025: populația lui este în scădere și puternic fragmentată, iar numărul indivizilor maturi și suprafața și calitatea habitatului continuă să scadă. Cartea Roșie din 2007 îi atribuia deja în Spania categoria vulnerabil, VU B1ab(iii)+2ab(iii), din cauza arealului de circa 5.000 km² și a populației puternic fragmentate. Aceste categorii măsoară riscul de dispariție, dar nu îi conferă protecție legală: niciun iepure nu se află în lista spaniolă a speciilor cu protecție specială și nici în catalogul speciilor amenințate din Real Decreto 139/2011.

Atlasul nu vorbește de o scădere generală, ci de regrese importante în zonele periferice: Sierra de Peña Labra, în Cantabria, și Sierra de Pando, Peña Manteca și Sierra del Aramo, în Asturias. Enciclopedia Virtual adaugă că nu a mai fost găsit în Peña Labra în 2006 și că probabil a dispărut din Peña Manteca și din Aramo. În privința amenințărilor, Atlasul arată că exploatarea cinegetică este redusă în aproape tot arealul, dar că specia poate fi foarte vulnerabilă la o presiune de vânătoare excesivă sau la braconajul nocturn. Citează și presiunea pastorală mai mică din unele zone, care extinde tufărișurile și reduce pajiștile; defrișările complete ale tufărișurilor, arderile repetate sau fertilizarea acolo unde se concentrează animalele; erbicidele și produsele fitosanitare, incendiile și accidentele rutiere. Efectul bolilor nu este cunoscut. Organizarea în metapopulații crește riscul de dispariții locale.

Un studiu genetic al lui Costa et al. (2023), publicat în Biological Journal of the Linnean Society, a analizat 185 de probe de excremente și 22 de exemplare vânate sau lovite de vehicule. Iepurele de piornal a avut cea mai mică diversitate genetică nucleară dintre cele cinci specii de iepuri din Europa analizate și o diversitate mitocondrială foarte mică, iar hibridarea cu speciile de iepuri vecine nu a fost detectată. Autorii conchid că această diversitate redusă, împreună cu arealul restrâns și scăderile recente, reprezintă un risc de dispariție și că sunt necesare măsuri de conservare.

La examenul din Castilia și León, întrebarea 8 din chestionarul temei 3 (pagina 85 a manualului) întreabă ce două mamifere sunt pe cale de dispariție. Răspunsul corect este râsul iberic și nurca europeană; „mistrețul și iepurele de piornal” este unul dintre răspunsurile greșite.

Situația legală în Spania

La 17 octombrie 2026, iepurele de piornal poate fi vânat în Castilia și León și în Cantabria, inclusiv în Rezervația regională de vânătoare Saja, cu reguli proprii, și nu poate fi vânat în Asturias și nici în Galicia. Aceste date descriu legislația spaniolă, nu legislația română. La nivel statal, iepurele figurează ca „Liebre (Lepus spp.)” în anexa I a Real Decreto 1095/1989, care declară speciile vânabile; articolul său 1.3 permite fiecărei comunități să restrângă această listă. Articolul 65 din Ley 42/2007 stabilește că se vânează numai speciile determinate de comunitățile autonome, care fixează terenurile și datele permise. Nici evaluarea IUCN, nici Cartea Roșie nu îi interzic vânarea; decid normele fiecărei comunități.

Tabelul rezumă sezonul 2026-2027 în cele cinci zone ale arealului său, verificat la 17 octombrie 2026 în sursele indicate:

Niciuna dintre aceste norme nu fixează perioade sau cote proprii pentru iepurele de piornal: în Castilia și León și în Cantabria se aplică regulile generale pentru iepure sau pentru vânatul mic. Orden AGR/743/2026, privind măsurile de protecție pentru speciile cinegetice din Castilia și León, nu menționează iepurele. Enciclopedia Virtual (2018) îl considera interzis la vânătoare și în Cantabria, dar ordinul din 2026 îl include printre speciile vânabile. Încă din 2007, Atlasul recomanda o planificare specifică a vânătorii lui, cu perioade, metode și rate de recoltare proprii, și monitorizarea lui prin indici de abundență și rezultatele vânătorii.

Tabelul nu înlocuiește norma în vigoare a fiecărei comunități și nici planul tehnic al fondului cinegetic sau planul anual al rezervației, care pot stabili alte zile, cote sau modalități. Înainte de a ieși la vânătoare, verifică norma comunității și autorizația terenului. Despre celelalte două specii poți citi în fișa iepurelui iberic și în cea a iepurelui de câmp.

Întrebări frecvente despre iepurele de piornal