Acvila imperială iberică (Aquila adalberti)

Acvila imperială iberică (Aquila adalberti) este o pasăre răpitoare mare din familia Accipitridae, endemică Peninsulei Iberice: nu cuibărește nicăieri altundeva în lume. A fost la un pas de dispariție, iar Catalogul spaniol al speciilor amenințate o include în categoria «pe cale de dispariție», însă populația ei și-a revenit: recensământul iberic din 2021–22 a numărat 841 de perechi, 821 în Spania și 20 în Portugalia.

Ilustrații generate cu IA în scop educativ.

Pe scurt:

• Identificare: adultul este brun foarte închis, cu umerii albi și ceafa ocru-deschis; tânărul este brun-roșcat și are nevoie de circa cinci ani și jumătate pentru a căpăta penajul de adult. Are 72–83 cm lungime și 190–210 cm anvergură.
• Unde trăiește: în sfertul de sud-vest al peninsulei; în Spania cuibărește în cinci comunități autonome: Castilia-La Mancha, Andaluzia, Castilia și León, Comunitatea Madrid și Extremadura.
• Câte au mai rămas: 841 de perechi în 2021–22, în timp ce în anii ’60 și ’70 mai erau între 38 și 50, în funcție de sursă.
• Vânătoare: interzisă în toată Spania. Uciderea ei este infracțiune, cu pedeapsă agravată pentru că specia este pe cale de dispariție, iar mai multe planuri regionale limitează vânătorile din apropierea cuiburilor ei.

Identificare

Date de bază, după Enciclopedia virtuală a vertebratelor spaniole (González, 2016) și ghidul păsărilor SEO/BirdLife:

• Lungime: 72–83 cm după Enciclopedia virtuală și 68–83 cm după SEO/BirdLife.
• Anvergură: 190–210 cm după Enciclopedia virtuală și 180–220 cm după SEO/BirdLife.
• Greutate: în medie circa 3,2 kg masculii și 3,9 kg femelele, la acvile adulte capturate în centrul Spaniei pentru marcare. Femelele sunt cu până la 10 % mai mari decât masculii și au un penaj asemănător.
• Penajul adultului: brun foarte închis, aproape negru, cu ceafa de culoare ocru-gălbui deschis și umerii albi: sunt albe tectricele mici de pe marginea din față a aripii și o parte din scapulare. Acest desen alb rămâne la fel de la o năpârlire la alta.
• Coadă: cenușie, cu o bandă terminală neagră lată.
• În zbor: aripi lungi și relativ dreptunghiulare, pe care ies în evidență umerii albi, și baza cozii deschisă la culoare. Coada este lungă, deși mai scurtă decât a acvilei de munte, destul de îngustă, și de obicei o ține strânsă.
• Voce: emite adesea un fel de lătrat, «oc-oc-oc», mai ales în zborurile nupțiale, care poate fi confundat cu croncănitul corbului.

Tineri și adulți

Penajul se schimbă atât de mult cu vârsta încât tânărul nu seamănă deloc cu adultul. Enciclopedia virtuală descrie șase penaje, pe baza unui studiu asupra unor acvile sălbatice de vârstă cunoscută:

• Tânăr: în primul an este brun-roșcat cu nuanțe portocalii, cu remigele negre; tectricele remigelor primare și remigele secundare au vârful deschis, care formează dungi pale pe aripă, iar târtița, deasupra cozii, este deschisă la culoare, după SEO/BirdLife. Toamna și iarna se deschide până la un ocru-gălbui, primul penaj «pajizo», de culoarea paiului.
• Penajul «pajizo»: între un an și doi ani și jumătate, brun-gălbui deschis, amestecat cu pene brun-roșcate.
• Penajul «damero»: între doi ani și patru ani și jumătate, un desen ca o tablă de șah, din pene deschise și negricioase. În ultima fază, cea de «damero» închis, domină deja penele negricioase, apar primele pene albe pe umăr, iar coada devine cenușie, cu bandă terminală neagră.
• Subadult: între patru ani și jumătate și cinci ani și jumătate, aproape ca adultul, brun-negricios, cu câteva pene de «damero».
• Adult: de la circa cinci ani și jumătate. Cele mai multe capătă penajul definitiv în a șasea iarnă, iar unele, în a cincea.

SEO/BirdLife situează aspectul de adult «de la cinci ani», iar manualul examenului de vânător din Castilia și León, la «cinci sau șase ani». Așadar, umerii albi nu ajută la recunoașterea unui tânăr. Poate cuibări înainte de a termina schimbarea penajului: în 26,2 % din 1.372 de încercări de cuibărit urmărite în afara Doñanei între 1988 și 2004, în care s-a putut stabili vârsta păsărilor, cel puțin unul dintre membrii perechii era subadult, după Enciclopedia virtuală.

Cum o deosebești de acvila de munte

Acvila de munte (Aquila chrysaetos) este răpitoarea cu care se confundă cel mai des: are o talie asemănătoare, 76–96 cm lungime și 180–230 cm anvergură, și de departe pare și ea foarte închisă la culoare. Acestea sunt diferențele, după fișele SEO/BirdLife ale acvilei de munte și acvilei imperiale iberice și după Enciclopedia virtuală:

Diferă și locul cuibului: acvila imperială își face cuibul în coroana arborilor mari, iar acvila de munte, aproape întotdeauna pe stânci, după SEO/BirdLife.

Acvila de câmp (Aquila heliaca), foarte asemănătoare și de aceeași talie, cuibărește în centrul și estul Europei și în Asia. În Spania apare doar accidental, foarte rar: SEO/BirdLife menționează două observații vechi neomologate, în Navarra în 1967 și în Cantabria în 1982. Adultul ei nu are alb pe marginea aripii, iar tânărul are fondul crem și multe striații (fișa SEO/BirdLife).

De departe, poate fi confundată și cu șerparul (Circaetus gallicus), mai mic, cu 160–175 cm anvergură, care are capul mare și închis la culoare, dar partea inferioară a corpului foarte deschisă (fișa SEO/BirdLife), și cu vulturul negru, mult mai mare, cu 265–290 cm anvergură, închis la culoare și uniform, cu aripi aproape dreptunghiulare și coadă scurtă, în formă de pană.

Răspândire și habitat

Aria sa de cuibărit se limitează la Peninsula Iberică, mai ales la Spania. După SEO/BirdLife, ocupă sfertul de sud-vest: Sistemul Central, Munții Toledo, masivele din Extremadura, Almadén și Sierra Morena, precum și Doñana și mlaștinile Guadalquivirului, și apare tot mai des în câmpiile celor două podișuri centrale. La recensământul din 2021–22 avea teritorii în cinci comunități autonome și 21 de provincii; Granada, Cuenca și Palencia au perechi cuibăritoare din 2018, după ministerul spaniol pentru tranziție ecologică (MITECO). În Portugalia cuibărește mai ales în Alentejo și în zonele învecinate cu Extremadura.

Folosește habitate foarte variate, de la pădurile de pin de munte până la dune și mlaștini, dar atinge cele mai mari densități pe terenuri domoale sau plane, cu o acoperire bună de arbori, fără ca aceștia să domine peisajul, și cu mulți iepuri de vizuină, după SEO/BirdLife. În perioada de declin s-a retras în masive cu tufăriș abundent, adesea în mari fonduri de vânătoare private, ferite de deranj. Odată cu redresarea, a revenit să cuibărească în pășunile cu stejari rari (dehesas), în zone mai umanizate, în pădurile de pin de câmpie și chiar în medii de stepă cu arbori izolați, după Strategia de conservare din 2018.

Adulții sunt sedentari: își petrec tot anul în teritoriul lor. Tinerii încep să se disperseze pe la patru sau cinci luni și se îndepărtează mult; unii ajung în Maroc și chiar în Senegal, după Enciclopedia virtuală.

Hrănire

Este foarte specializată în vânarea iepurilor de vizuină, iar supraviețuirea ei depinde de prezența lor, după SEO/BirdLife. Își completează hrana cu alte vertebrate: iepuri de câmp, porumbei, potârnichi, corvide și reptile, iar în Doñana și păsări acvatice; iarna mănâncă mai multe potârnichi și mai multe hoituri, după Enciclopedia virtuală. Vânează din aer: planează sau bate din aripi la 2–30 de metri înălțime și se lasă să cadă peste pradă cu aripile strânse.

Dependența de iepuri a făcut-o foarte vulnerabilă la epidemiile prăzii sale. Mixomatoza și boala hemoragică virală au redus populațiile de iepuri, iar acvilele imperiale au dispărut sau au încetat să cuibărească în multe teritorii, după SEO/BirdLife. Enciclopedia virtuală adaugă că scăderea numărului de iepuri cu 60–70 % după apariția bolii hemoragice ar fi putut-o face să vâneze mai multe păsări acvatice.

Reproducere

Își face cuibul în coroana arborilor mari, ca stejarii de plută, pinii sau eucalipții, la 10–25 de metri înălțime: este o platformă de crengi care poate ajunge la 240 cm diametru, după SEO/BirdLife. Fiecare pereche are în medie 2,1 cuiburi și trece adesea de la unul la altul, după Enciclopedia virtuală.

Perioada de reproducere durează circa opt luni. Primele împerecheri se văd la sfârșitul lui ianuarie, iar majoritatea pontelor au loc între sfârșitul lui februarie și sfârșitul lui martie. Femela depune între unul și patru ouă, de obicei două sau trei. Clocitul durează 39–42 de zile, după Enciclopedia virtuală, care l-a măsurat în 23 de cuiburi; SEO/BirdLife indică circa 44 de zile. Femela se ocupă de aproape tot clocitul. Puii părăsesc cuibul la 65–78 de zile și depind de adulți încă 51 de zile, în medie. Luptele dintre frați sunt frecvente și depind de hrana disponibilă: duc la pierderea a circa 26 % dintre pui, după SEO/BirdLife.

Câte au mai rămas

În anii ’60 și ’70 mai rămăseseră între 38 și 50 de perechi, în funcție de sursă. Planul de redresare andaluz din 2011 vorbește de 50 de perechi recenzate în 1967. Primul recensământ național, din 1974, a numărat 39, după MITECO, sau 38 de perechi teritoriale în 16 nuclee, după Enciclopedia virtuală. De atunci, tendința a fost de creștere: a depășit pragul de o sută de perechi în 1988, cu 104, iar recensământul iberic coordonat din 2017 a numărat 536, adică circa 520 de teritorii ocupate în Spania și 16 în Portugalia, după Strategia din 2018 (PDF, p. 15).

Ultimul recensământ coordonat, din 2021–22, a numărat cel puțin 841 de perechi, 821 în Spania și circa 20 în Portugalia, unde cel puțin 17 erau sigure: cu 53 % mai multe decât în 2017, după comunicatul MITECO din 31 martie 2023. Iată cum erau repartizate în Spania în 2022:

În Castilia-La Mancha, cifra se referă la teritorii ocupate, 47 % din totalul Spaniei; Toledo este provincia cu cele mai multe, 212. Datele regionale mai recente confirmă că populația continuă să crească:

• Comunitatea Madrid: 109 perechi în 2025, cu 12,8 % mai multe decât în 2024, cea mai mare densitate din Spania, peste o pereche la 100 km², după Comunitatea Madrid.
• Andaluzia: 176 de teritorii de cuibărit ocupate în 2025, cu 6,8 % mai multe decât în 2024: 128 în Sierra Morena, 9 în Doñana, 12 în provincia Cádiz, 10 în provincia Granada, 10 în câmpia agricolă din jurul Sevillei, iar restul în Subbética și în câmpia din jurul orașului Jaén. 172 de pui și-au luat zborul, după fișa de monitorizare pe 2025 a guvernului andaluz.

Redresarea nu i-a eliminat amenințările. Electrocutarea pe stâlpii liniilor electrice a fost și rămâne principala cauză de mortalitate nenaturală, după MITECO: în Andaluzia, din cele 19 cazuri de mortalitate a adulților și a tinerilor în dispersie înregistrate în 2025, 14 s-au datorat electrocutării. Cealaltă mare amenințare este otrava, după cum se arată mai jos.

Situația legală în Spania

La 26 octombrie 2026, anexa Decretului regal 139/2011 include acvila imperială iberică în Catalogul spaniol al speciilor amenințate, în categoria «pe cale de dispariție», cea mai înaltă; textul consolidat a fost actualizat ultima dată pe 19 octombrie 2026 și o menține. Aceste date descriu legislația spaniolă, nu legislația română. Consecințele juridice sunt acestea:

• Nu poate fi declarată specie de vânat. Declararea speciilor vânabile «nu va putea afecta în niciun caz speciile incluse în Lista speciilor aflate sub regim de protecție specială», din care face parte și Catalogul (Legea 42/2007 privind patrimoniul natural și biodiversitatea, articolul 65.1).
• Este interzis să fie ucisă, capturată, urmărită sau deranjată, precum și să i se distrugă sau deterioreze cuiburile și locurile de reproducere (articolul 57.1.b).
• Vânarea ei este infracțiune, cu pedeapsă agravată. Articolul 334 din Codul penal spaniol pedepsește pe cel care vânează sau distruge specii protejate cu închisoare de la șase luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, plus interzicerea dreptului de a vâna de la doi la patru ani (alineatul 1). Fiind o specie catalogată pe cale de dispariție, pedeapsa se aplică în jumătatea superioară (alineatul 2), iar dacă se folosesc arme se adaugă pierderea dreptului de a le deține și de a le purta de la doi la patru ani (alineatul 4).
• Are nevoie de un plan de redresare. Categoria «pe cale de dispariție» obligă la aprobarea, în cel mult trei ani, a unui plan de redresare care, după caz, să desemneze arii critice (articolul 59.1.a).
• Capcane și controlul prădătorilor. Sunt interzise metodele de capturare în masă sau neselective, iar cele autorizate pentru capturarea prădătorilor trebuie să fie omologate pentru selectivitatea lor; nicio specie din Listă nu poate fi considerată prădător în acest scop (articolul 65.3, literele a și g).

Cele cinci comunități autonome în care cuibărește o includ și ele în categoria «pe cale de dispariție». Tabelul de mai jos le rezumă categoria și planul, verificate pe 26 octombrie 2026 în sursele indicate:

Aceeași hotărâre andaluză din 2011 a aprobat și planul de redresare al râsului iberic, un alt mare vânător de iepuri. Planurile regionale se încadrează în Strategia de conservare a acvilei imperiale iberice în Spania și Portugalia, aprobată de Conferința sectorială de mediu la 26 iulie 2018, care orientează și coordonează măsurile celor două țări.

Acvila imperială iberică și vânătoarea

Faptul că nu poate fi vânată nu este singurul lucru care îi privește pe vânători. Planurile de redresare limitează vânătorile din zonele în care cuibărește:

• Castilia și León. În ariile critice ale planului, între 1 februarie și 31 mai nu se pot organiza vânători obișnuite la care participă mai mult de un vânător, indiferent de specie, iar vânătoarea individuală și controalele de populație sunt excluse dintr-un cerc cu raza de 500 de metri în jurul cuiburilor ocupate (Decretul 114/2003, articolul 6.1, literele d și e). În toată aria planului nu se autorizează vânătoarea intensivă în perioada de prohibiție sau în zilele în care nu se vânează, iar guvernul regional (Junta) poate suspenda, total sau parțial, vânătoarea pe terenurile afectate între unu și cinci ani după o epizootie, o otrăvire sau un incendiu mare (articolul 7.1, literele b și c; BOCyL, p. 3 din PDF).
• Extremadura. Planul de redresare consideră habitat critic un cerc cu diametrul de 500 de metri în jurul fiecărui cuib ocupat cel puțin o dată în ultimii cinci ani (Ordinul din 25 mai 2015, p. 7 din PDF). Acolo, între 1 februarie și 31 iulie, «nu se poate desfășura nicio activitate constructivă, extractivă, agricolă, forestieră sau cinegetică» (Ordinul din 13 aprilie 2016, p. 2 din PDF). Planul a fost aprobat pentru șapte ani, iar în DOE nu apare un plan nou care să-l înlocuiască, așa că este bine să fie consultat guvernul Extremadurei înainte de a organiza o vânătoare într-un fond de vânătoare cu cuiburi de acvilă imperială.
• Castilia-La Mancha. În ariile critice, capcanele și celelalte dispozitive de capturare a prădătorilor se autorizează numai dacă se dovedește că sunt selective și inofensive pentru acvila imperială, iar cererea trebuie să indice cât de des vor fi verificate, frecvență care «nu va fi niciodată mai mică de 24 de ore». Planul declară incompatibile înființarea de noi fonduri de vânătoare intensivă, creșterea intensității vânătorii în cele existente și metodele de capturare neselective (Decretul 275/2003, anexa 1, punctele 5.1.5 și 5.1.8; DOCM, p. 9 din PDF).

Planurile din Castilia și León și din Castilia-La Mancha includ și măsuri în favoarea iepurelui de vizuină, prada ei principală: de abundența lui depinde reușita cuibăritului. În Castilia-La Mancha, în ariile critice se pot lansa doar iepuri cu genotip sălbatic, de origine controlată și cât mai apropiată, deparazitați și vaccinați (anexa 1, punctul 5.1.7).

Otrava este pericolul care depinde cel mai mult de cei care administrează fondurile de vânătoare. Strategia din 2018 (PDF, p. 5) atribuie electrocutării peste jumătate din morțile nenaturale înregistrate între 1989 și 2012 (270 de acvile, 51,8 %) și numește intoxicarea cu momeli otrăvite «celălalt mare factor de amenințare»; comunicatul MITECO din 2023 numără 195 de acvile imperiale moarte din această cauză între 1992 și 2017. Folosirea otrăvii la vânătoare fără autorizație este infracțiune: articolul 336 din Codul penal spaniol o pedepsește cu închisoare de la patru luni la doi ani sau amendă de la opt la douăzeci și patru de luni, interzicerea dreptului de a vâna de la unu la trei ani și pierderea dreptului de a deține și de a purta arme pe aceeași perioadă.

O acvilă imperială rănită, otrăvită sau moartă trebuie semnalată agenților de mediu sau Seprona, serviciul de protecție a naturii al Guardia Civil.

Întrebări frecvente despre acvila imperială iberică